Archiwum

Chitara clasica-istoric/tehnica

DESPRE ORIGINI

Originea chitarei nu este clar stabilită, fiind adusă, se pare, din Asiria sau Babilon în Peninsula Iberică, de către romani (chitara latină) şi, cu sigurantă, de către arabi în secolul XII(chitara mauriană).La chitara latină se cântă prin ciupirea corzilor, iar cea mauriană, care poseda o sonoritate mai bogată, prin lovirea cu toate degetele mâinii drepte. Chitara veche era cu mult mai mică decat cea cu care suntem astăzi obişnuiţi, iar cutia de rezonanţă era puţin mai subţiată (sugrumată la mijloc).

Primele chitare aveau numai patru rânduri de corzi, duble; mai târziu, pe la 1656, îsi face apariţia chitara cu cinci corzi, pentru ca în 1801, un barbier din Paris, Marechal, să-i adauge cea de-a şasea coardă, “mi”. Lutieri renumiţi ca Stradivarius în Italia sau Joachim Tielke în Germania au făurit modele foarte frumos ornamentate, dar forma actuală a chitarei se datorează lutierului spaniol Antonio de Torres. Concepţia modernă a instrumentului datează din a doua jumătate a secolului XIX. Ea constă în şase corzi, întinse la o extremitate pe un suport şi la cealaltă de nişte cuie care se pot strânge după dorinţă.

Chiar dacă nu face parte din orchestră, chitara a fost instrumentul preferat al multor compozitori. Schubert şi Weber, între alţii, se acompaniau cu ea cand îşi gândeau şi îşi cântau melodiile. Cu toate acestea, a fost nevoie să se nască Andres Segovia ca chitara să ajungă la aprecierea pe care o are astăzi şi pe care o merită din plin. Trebuie menţionat rolul deosebit pe care acest interpret l-a avut asupra creaţiei componistice pentru chitară, nu atât în mod direct, deşi există unele creaţii semnate Andres Segovia, ci mai ales indirect, prin nenumăratele compoziţii care îi sunt dedicate.

Încă de la începuturile carierei sale de interpret, el a fost conştient de nevoia acută a înnoirii repertoriului chitaristic. A început prin a transcrie lucrări de la diverse instrumente şi a trebuit să înfrunte, la început, o puternică reticenţă din partea multor muzicieni ai vremii, mai mult sau mai puţin înguşti în modul lor de a privi evoluţia muzicală a secolului XX. Ascensiunea lui Segovia a reprezentat nu numai consacrarea unui interpret, ci o adevarată revigorare şi impunere în muzica modernă şi contemporană a chitarei clasice.

Aşadar, în ultimii patruzeci, cincizeci de ani, chitara a devenit un instrument nu numai popular, dar şi respectat. Interesul în ceea ce o privește este într-o continuă creştere, acest lucru manifestându-se atât prin numeroasele creaţii pentru chitară ale compozitorilor moderni, cât şi prin numărul tot mai mare de interpreţi, amatori şi profesionişti.

Din moment ce nu ne naștem învățați ci descoperim pe parcurs cunoștințe și le asimilăm prin intermediul experienței de-a lungul vieții, este de la sine înțeles că în cazul chitarei, pentru a atinge un nivel ridicat de performanță, este importantă exersarea continuă, dar mai ales conștientă.

Este necesară deci o disciplină a studiului, întrucât cinci ore de studiu neglijent nu aduc aceleași rezultate pe care le au două ore de studiu în condiții de maximă concentrare și implicare.

Pentru ca performanța să urmeze un drum ascendent constant, studiul la chitară trebuie să fie la rândul lui consecvent. Exersatul cu întrerupere antrenează abilitățile chitaristului într-o manieră superficială, oferindu-i acestuia posibilitatea unei interpretări cel mult mediocre. Țin minte că un instrumentist dintr-o filarmonică spunea: „O zi în care nu exersezi înseamnă de fapt trei zile de regres”. Recomand, de altfel, 30 de minute de studiu zilnic în defavoarea a 3 ore petrecute cu instrumentul doar o dată pe săptămână.

O altă condiție pentru crearea unei discipline a studiului o reprezintă calitatea. Este important ca instrumentistul să fie concentrat în timpul exersatului și lucid pentru a putea sesiza greșelile din timp, nepermițându-le acestora să influențeze tehnica pe termen lung. Dacă mintea chitaristului se îndreaptă în alte direcții decât cea a chitarei pe care o ține în mână, avem atunci de-a face cu o chitară care cântă, dar al cărei muzician este absent.

Foarte important: când studiem o piesă și ajungem la un pasaj dificil, nu reluăm de fiecare dată piesa de la început, ci studiem acel pasaj separat și abia după ce acesta este rezolvat sau cel puțin îmbunătățit trecem la următorul. Greșeala despre care vorbesc poate fi cel mai adesea observată în cazul interpreților care încep o piesă bine, dar pe parcurs încep să fie nesiguri din cauză că prima parte a fost mai mult studiată decât restul.

Observație: dacă ai cântat o dată bine nu-i îndeajuns. Poate a fost noroc.Încearcă să vezi dacă îți iese de 3 ori consecutiv bine.

În cazul formulelor ritmice complicate este de preferat să numărăm la început diviziuni cât mai mici de timp (optimi, șaisprezecimi) și, pe măsură ce înțelegem formula, să numărăm valori de timp din ce în ce mai mari.

De reținut: muzica nu este o înșiruire aleatoare de note. Luate individual, notele nu formează muzică, dar grupate într-o înșiruire eufonică cu valori ritmice, acestea reușesc să încânte urechea. Așa s-ar putea spune și despre cuvintele unei limbi. Doar în propoziții corecte gramatical acestea capătă sens. Așadar, atunci când studiezi, percepe muzica pe care o cânți ca pe un discurs, nu ca pe un proces mecanic.

Tehnică şi interpretare la chitara clasică

Fiind vorba de chitara clasică, tehnica interpretului trebuie să respecte o serie de standarde în funcție de dificultatea repertoriului ales. Un sunet bun poate fi obținut doar după o perioadă îndelungată de studiu, de aceea prima perioadă din evoluția unui chitarist este predominată de studii tehnice și ritmice pentru o înțelegere aprofundată a instrumentului.

Tot printre primele lucruri pe care un chitarist trebuie să și le însușească se numără citirea indicațiilor și notațiilor specifice unei partituri. Abia după ce o mare parte din elementele tehnice ale unei piese sunt stăpânite se poate trece la chestiuni subtile privind interpretarea. Pentru a cânta o piesă clasică în stilul în care a fost compusă (baroc, clasicism, romantism) este recomandată o documentare în prealabil și cel puțin o audiție muzicală cu piese aparținând acelei perioade sau ale aceluiași compozitor. De exemplu, este dificil de interpretat o piesă din perioada barocă aparținând lui J.S. Bach fără a cunoaște măcar puțină istorie a muzicii. Să-l urmărim puţin pe Andres Segovia explicându-le elevilor săi această operă:

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=g7YmMjjVotM

Digitația este foarte importantă întrucât multe din piese sunt transcripții pentru chitară, iar pentru a obține o interpretare veritabilă este important ce coardă alegi pentru ciupirea unei anumite note sau în ce poziție a chitarei cânți un pasaj. Pentru a obține mai multe nuanțe ale sunetului, mâna care ciupește corzile poate să-și schimbe poziția spre cordar pentru a obține un sunet metalic sau spre grif pentru un sunet mai rotund.

În compozițiile mai recente pentru chitara clasică au început să fie valorificate toate posibilitățile tehnice ale chitarei, astfel cutia de rezonanță poate substitui un instrument de percuție. Iată o transcripție interesantă pentru chitara clasică a unei piese de jazz: A Night in Tunisia – Roland Dyens.

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=yeL5YNzvWek

O altă piesă a aceluiași compozitor la fel de spectaculoasă este Fuoco (Libra Sonatina):

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=AO9AhMqXs_s

Pentru a atinge un nivel profesionist de interpretare în muzica clasică este nevoie de o anumită maturitate, o înțelegere a artei prin care sunt descifrate subtilități ce urmează a fi redate corect datorită tehnicii stăpânite și direct datorită sensibilității.

Semne și simboluri în scriitura chitaristică

Semnificaţia cifrelor arabe pentru digitaţia mâinii stângi:

“0” = coardă liberă.

“1” = degetul arătător.

“2” = degetul mijlociu.

“3” = degetul inelar.

“4” = degetul mic.

Cifrele arabe de la 1 la 6, înconjurate de un cerc indică numărul corzii ce trebuie folosite.

Semnificaţia cifrelor romane:

I, II, III, …….., X, XI, XII = poziţii pe tastieră

Semnificaţia unor litere pentru digitaţia mâinii drepte:

(notaţia franceză)

p = police (degetul mare)

i = index (degetul arătător)

m = medius (degetul mijlociu)

a = annulaire (degetul inelar)

Semne şi simboluri referitoare la mâna stângă:

Glissando: se execută prin alunecarea unui deget de la un sunet la altul. Doar primul sunet este ciupit, al doilea obţinându-se prin deplasarea degetului pe coardă, cu menţinerea permanentă a contactului dintre deget si coardă. Se notează printr-o linie care leagă sunetele între care se execută glissando. Notaţie: 2—2

Barre: se execută cu degetul arătător întins şi apăsat, cu partea posterioară, pe două sau mai multe corzi (barre mic sau barre mare). Aşezarea va fi în apropierea tastei şi paralel cu aceasta.Notaţie: [

Legato: poate fi în urcare sau în coborare. În urcare, se ciupeşte coarda, pentru obţinerea primului sunet, apoi se lasă sa cadă, cu putere, degetul de la mâna stânga, pe spaţiul corespunzător celui de-al doilea sunet. În coborâre, se fixează degetele pe spaţiile care corespund celor două sunete legato şi se ciupeşte coarda; degetul care apasă primul sunet se ridică, agăţând coarda, astfel încât cel de-al doilea sunet să intre in vibraţie fără a ciupi din nou coarda.Notaţie: ∩
Trilul: se poate executa în două moduri:

a. ciupind coarda care emite nota ornamental și alternând prin legato cu mâna stângă cele două note ale trilului.

b. folosind două corzi pentru emiterea celor două sunete şi ciupindu-le alternativ cu degetele mâinii drepte.Notaţie: tr

Semne şi simboluri referitoare la mâna dreaptă:

Arpeggio: reprezintă executarea unui accord arpegiat. Când semnul pe care îl reprezintă are vârful săgeţii orientat în sus, se execută prin alunecarea degetului mare al mâinii drepte de la coarda cea mai gravă la cea mai acută. Când vîrful este orientat în jos, se execută cu arătătorul, în sens contrar. În ambele cazuri, alunecarea trebuie să fie liniştită, pentru obţinerea unei sonoritaţi plăcute. Notaţie: ↓ sau ↑
Rasgueado: constă într-o alunecare rapidă de la coarda a şasea la coarda întâi, consecutiv, a degetelor mâinii drepte, începând cu degetul mic si terminând cu indexul.Notaţie: rasgueado sau rasg.
Pizzicatto: constă în aşezarea podului palmei mâinii drepte pe caluş, atingând uşor corzile, linia melodic fiind evidenţiată, de regulă, de degetul “p”.Notaţie: pizz.
Flajeoletele: sunt sunete armonice naturale sau artificiale. Cele naturale se obţin atingând uşor coarda, cu mâna stângă, în dreptul tastei si ciupind-o aproape de cordar; degetul mâinii stângi se retrage imediat după ciupire. În cazul celor artificiale, mâna stângă apasă normal nota respectivă, în timp ce mâna dreaptă îndeplineşte singură rolul ambelor mâini din cazul flajeoletelor naturale: degetul “i“ atinge nota respectivă, pe aceeaşi coardă, aflată însă, la octava superioară, iar un alt deget ciupeşte coarda. Notaţie: Arm. sau harm.

Unghiile și corzile

Chitara este un instrument complex cu posibilități expresive nenumărate, însă, pentru a putea fi valorificate, trebuie acordată o importanță deosebită detaliilor.

Să ne concentrăm în rândurile ce urmează asupra unghiilor și a diferențelor de sunet pe care acestea le fac în funcție de formă. Știu că pare insignifiant, dar unghiile bine modelate reușesc să producă un sunet foarte bun așa cum un arcuș bun reușește să facă o vioară să sune sublim.

Atenție: vorbim de unghii lungi doar în cazul mâinii care ciupește corzile și nu în cazul mâinii care apasă pe grif. Cea din urmă trebuie să aibă unghiile cât mai scurte.

Pentru copiii cu vârste până în 12 ani, ciupitul cu unghiile poate fi problematic întrucât acestea sunt în cele mai multe cazuri prea subțiri și moi, iar la contactul cu strunele chitarei există posibilitatea ciobirii/ ruperii acestora. De aceea este recomandată la copii ciupirea corzilor cu buricele degetelor. Această metodă cauzează și ea nemulțumiri deoarece provoacă dureri și uneori apar bășici.

Cei ce folosesc unghiile ar trebui să știe că acestea trebuie să aibă o anumită lungime și formă obținute cel mai ușor prin pilire. Procesul de pilire al unghiilor este însă delicat pentru că nu presupune tratamentul specific saloanelor de manichiură. Mărimea unghiilor potrivite depinde și de forma și mărimea mâinii fiecărui chitarist în parte, dar când acestea ajung la 1 cm încep să fie incomode și imprecise.

Forma este de preferat să fie una ușor rotunjită, fără colțuri și margini aspre. Contactul unghiei cu o coardă trebuie să fie exact, de aceea cel mai bine ar fi ca atunci când cumpărăm o pilă să alegem una fină care să lase cât mai puține asperități.

Pilirea unghiilor se face prin testare și anume: pilim un strat subțire după care testăm unghia pe corzi și repetăm procesul până când obținem sunetul dorit.

Unii chitariști profesioniști își pilesc unghiile oblic în funcție de unghiul pe care mâna îl face atunci când se află deasupra corzilor ca în poza următoare:

Am văzut în ultima vreme că pila a fost înlocuită cu un șmirghel foarte fin folosit în finisări auto. Știu că sună puțin incredibil, dar pe acesta îl folosesc și eu și pot spune că obțin cele mai bune rezultate cu el pentru că poate fi îndoit în așa fel încât să ajungă pe toate părțile unghiei simultan, pe când o pilă este fixă. Pentru cei ce vor să vadă mai multe:

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=D1leA0JKHhE

Observație: o unghie sănătoasă nu te ajută doar să cânți bine la chitară, ci este considerată și un mod de a aprecia sănătatea cuiva. Pentru unghii puternice există o serie de cure și sfaturi pe Internet. Nu ezita să le folosești în cazul în care ai nevoie.

CANTO PLOIESTI PRAHOVA,usoara,populara,tehnica ,MUZICA LIVE

Categories